Nu am crezut pentru nici o clipă că ceea de ce ne-am temut cel mai mult a ajuns să devină realitatea noastră, realitatea atâtor milioane de ucraineni. Am tot sperat că bubuiturile sunt temporare, doar că în loc să se limpezească, lucrurile au început să devină tot mai grave. Pe lângă faptul că dormeam în subsoluri, cu copii mici, în frig, cu frica în sân legat de ziua de mână, de la un timp începuseră să ajungă până la urechile noastre despre moartea multor cunoscuți, vecini, prieteni de familie… Atunci am înțeles că până aici a fost…
Cam așa încep poveștile multor refugiate care au primit protecție temporară în Moldova. În articolul de mai jos vom prezenta istoriile câtorva femei pentru care țara noastră a devenit acel „acasă” unde au parte de liniște, siguranță, sprijin, dar cel mai important, pace.
Ana a venit încă de la începutul războiului în Moldova și și-a găsit adăpost într-o localitate din Găgăuzia. „Când am înțeles că lucrurile degenerează de la o zi la alta, am înțeles că nu mai putem sta nici o zi. Întrebarea era – încotro. Prima țară care mi-a venit în minte a fost Moldova. Nu departe de noi și cu posibilitatea de a reveni acasă la prima ocazie.
La vamă era „nebunie” mare. Pe de o parte, noi ucrainenii speriați, flămânzi, plini de frici, pe de alta – moldoveni mulți, cu mâncare și băuturi calde, care luau câte o femeie cu copii acasă. Noi nu am fost o excepție. S-a apropiat o familie și ne-a oferit nu doar casa lor, ci și speranța că în lumea asta nu e totul pierdut. Ne-au ajutat să ne integrăm, ne-au spus unde să ne adresăm pentru ajutor. Avem o mentalitate apropiată de a noastră așa că ne-am obișnuit repede în noua țară.
Am refuzat o perioadă de timp să ne facem statut de protecție temporară, sperând că suntem în Moldova pentru puțin timp. Până într-o bună dimineață când am realizat că pur și simplu nu avem unde să ne întoarcem.
Și atunci am luat-o ușor pe calea integrării. Am început să acceptăm ofertele primăriei din localitate de a participa la evenimentele informative și educative. Mergeam de fiecare dată împreună cu copiii. Acum când privesc în urmă, înțeleg că acele zile au fost ca o pată de culoare în viața noastră gri. La acele evenimente, am făcut cunoștință atât cu locuitorii cât și cu refugiații stabiliți în această zonă.
Am primit ajutor. Atât moral, cât și umanitar – produse de igienă personală, haine și pături, lenjerie de pat etc.
Vreau să menționez și să mulțumesc pentru tot suportul oferit mie Centrului Juridic al Avocaților a oferit nu doar asistență juridică, ci și ocazia de a participa la evenimente de divertisment pentru a ne familiariza cu cultura și tradițiile locale, de asemenea organizația Biyaz Gul a organizat cursuri pentru noi, iar organizațiile internaționale ne-au fost alături la orice solicitare.
Deși acum mai bine de un an am venit în Moldova fiind cuprinsă de incertitudine și teamă, evenimentele ultimului an pe care le-am trăit aici și care au fost punctul meu forte de integrare, m-a pus mereu în contact cu oameni interesanți și a facilitat adaptarea mea. Am realizat că oamenii sunt la fel peste tot – există oameni răi și buni. Integrarea mea a fost forțată, respectiv nu mi-a rămas decât să accept situația și să devin parte a localității din care fac parte.
Deocamdată nu am un plan clar legat de viitor. Dar ce știu cu siguranță este că eu și copiii mei trăim într-o țară unde nu este război iar asta este cel mai important lucru pentru mine.”